BISERICA DIN LEMN SF PARASCHIEVA - Poienile Izei, Maramureș

BISERICA VECHE DE PESTE 600 ANI, POIENILE IZEI

Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din Poienile Izei are onoarea de a fi cea mai veche din grupul bisericilor de lemn din judeţul Maramureş incluse în Patrimoniul Mondial.

Biserica de lemn din Poienile Izei

Bisericuţa, de dimensiuni modeste, cu lemnul cernit de trecerea secolelor, este amplasată pe o movilă pitorească din centrul satului. Până nu demult, accesul în bisericuţă stătea sub semnul întrebării, în funcţie de dispoziţia localnicului la care se afla cheia. Din 2016, biserica este inclusă într-un circuit turistic coerent şi dispune de un centru de informaţii turistice situat în apropiere. Comuna este situată în lateral faţă de şoseaua principală din zonă, care urmează cursul Izei, aşa că numărul de turişti care ajung la Poienile Izei este ceva mai mic decât cei care ajung la Bârsana, de exemplu.

Potrivit fişei de înscriere în Patrimoniul Mondial, biserica din Poienile Izei datează din 1604 şi a cunoscut două faze de construcţie. Prima fază poate fi surprinsă în partea de jos a pereţilor, şi în planul pătrat al altarului, o caracteristică de construcţie a celor mai vechi clădiri din lemn. Acest detaliu arhitectural o face de altfel să fie unică din acest punct de vedere în grupul de biserici incluse pe lista UNESCO.

Valoarea istorică nu rezidă doar în vechimea sa, ci şi în faptul că ea reprezintă un exemplu tipic pentru bisericile din Maramureş, plecând de la construcţiile din vremuri străvechi, exemplu care mai există încă.

În secolul al 18-lea, pereţii de lemn au fost înălţaţi, naosul (încăperea principală) a fost acoperit cu o boltă semicirculară şi interiorul a fost pictat. Pridvorul care protejează intrarea a fost adăugat mai târziu, în prima jumătate a secolului al 19-lea.

Pe parcursul existenţei de patru secole, biserica din Poienile Izei a devenit un exemplu al evoluţiei tehnicilor maramureşene de construcţie în lemn, la care şi-au adus aportul generaţii după generaţii de meşteri. Ea s-a dezvoltat în funcţie de gustul preoţilor parohi care au slujit aici atât amar de vreme, dar şi în funcţie de tradiţia cultului şi a vieţii de zi cu zi din satul din care ea face parte integrantă.

Astfel, micuţa biserică este privită de specialişti ca un exemplu eminent al acestor tehnici, care ilustrează în acelaşi timp şi viaţa religioasă a unei mici comunităţi rurale, comunitate care a beneficiat de un grad mare de libertate, graţie izolării sale.

Bisericuța este cea mai veche din grupul celor maramureșene incluse în Patrimoniul UNESCO

Biserica a fost pictată în întregime în 1794 conform menţiunii din inscripţia de la piciorul bolţii din naos, desfăşurată pe peretele din părţile de sud, est şi nord: ,,s-a început pictarea acestei sfinte biserici în timpul vieţii înălţimii sale împăratul Franz şi a excelenţei sale episcopul Andrei Bacevski”. Tema principală a naosului este „Judecata de Apoi”, care ocupă peretele de Vest şi de Nord.

Bisericuţa este fermecătoare şi prin amplasamentul său, la câteva sute de metri de drumul care străbate centrul comunei, pe o movilă moale, acoperită cu iarbă deasă şi pomi fructiferi. În apropierea lăcaşului de cult se găseşte un foarte romantic pod pe lemn, peste un firişor de apă, şi un pavilion de lemn unde se ţin slujbele în timpul verii.

Biserica este înconjurată de crucile cimitirului, de lemn, de fier, de marmură, care se profilează melancolic pe fundalul verde, ultime mărturii ale atâtor generaţii de localnici care s-au cununat, şi-au botezat copiii, şi-au petrecut părinţii pe ultimul drum, şi apoi şi-au găsit odihna veşnică în acelaşi perimetru de câteva zeci de metri pătraţi, pe o movilă din Poienile Izei.

Secretul păstrării picturilor
O legendă locală spune că pictura interioară a bisericii s-a păstrat în bună stare din cauza… şubelor miţoase din lână de oaie pe care le purtau ţăranii. Acestea conţineau şi o cantitate infinitezimală de grăsime animală. Grăsimea a ajuns, prin frecarea şubelor de-a lungul sutelor de ani de pereţii lăcaşului de cult, să devină o peliculă protectoare pentru pictură. Cum cel mai des la biserică veneau femeile, care nu aveau voie decât în pridvor şi în pronaos, pictura cea mai bine păstrată este cea din pronaos, pridvorul nefiind pictat.